Cum trebuie să arate o dezbatere

dezbatere biblioteca publica(N.B.: Articol apărut și în revista Biblioteca nr. 2 / 2016)

Ce se organizează de obicei în bibliotecile de pe la noi, alea nu-s dezbateri. Sunt consensuri.

Semnificația primară a cuvântului „a dezbate” este, potrivit DEX-ului, de „a desface ceva care fusese bătut, fixat, prins în cuie”. Iar sensul curent este acela de „a discuta pe larg și adesea în contradictoriu o chestiune, o problemă etc. cu una sau mai multe persoane.”

Am căutat pe net să văd câteva exemple de dezbatere organizate în bibliotecă. Majoritatea sunt, mai degrabă, niște întâlniri, în care toată lumea este de acord încă de la bun început. Nici poveste de discuții contradictorii, nici vorbă de a încerca a se scoate din țâțâni ideile adânc fixate în mintea auditoriului, nici pomeneală de vreun verdict final sau de vreo concluzie.

A nu se înțelege din asta că ele n-ar trebui să se petreacă. Aaa, nu. Ele sunt foarte utile și (unele) au publicul lor. Doar că trebuie organizate drept ceea ce sunt: conversații, dialoguri, întâlniri. Fiindcă dezbaterea este un alt fel de mâncare.

Așadar, cum trebuie să fie o dezbatere?

  1. Să aibă un subiect controversat, dar nu de dragul controversei, ci unul de interes public sau comunitar. Un subiect care să fie actual, viu, generator de conversație, asupra căruia opinia publică să aibă păreri împărțite. Spre exemplu, pentru o bibliotecă mare (BNR sau orice bibliotecă județeană) un subiect potrivit de dezbatere ar fi, am zis-o și rândul trecut, adopția refugiaților. Sau căsătoria între persoanele de același sex. Sau dreptul la avort. Teme majore, care vor stârni reacții în mass-media și în rândul opiniei publice și care pot crea masa critică de participanți la discuție (pe Facebook, forumuri etc.), în așa fel încât să se nască un dialog real în comunitate sau în societate și să se ajungă la soluții și decizii (fie ele doar de conștiință) luate cu deplin discernământ. Motivul pentru care am zis că astfel de subiecte sunt potrivite mai ales pentru bibliotecile mari ține de precauție: Naționala sau o bibliotecă județeană vor încasa mult mai ușor eventualele lovituri luate de la cei care nu înțeleg importanța dialogului și faptul că orice temă, oricât de nepotrivită, trebuie pusă sub lupă și disecată. Pentru o bibliotecă mică (comunală sau orășenească), unde instituția se identifică de cele mai multe ori cu un singur om, reacțiile la asemenea subiecte de dezbatere pot lesne degenera în atacuri la persoană și se poate ajunge la un efect de respingere din partea comunității, foarte greu de contracarat de un biet bibliotecar. De aceea, pentru bibliotecile mici trebuie alese (măcar pentru început, că eu tot nu-mi pierd speranța) teme mai ușor de îngurgitat, cum ar fi: efectele (rolul?!) bătăii în educația copiilor, educația sexuală în școli, drepturile altor culte în afara celui majoritar ortodox, drepturile minorității rome etc. Dacă bibliotecarul e înzestrat cu spirit ludic și are și vână în el, poate organiza dezbateri-spectacol pe teme minore, dar născătoare de interes și de reacții simpatice în rândul publicului, de genul: dragostea sau banii, zombi sau vampiri, Pepsi sau Cola. Pe bune, nu există alte limite decât cele pe care ni le impunem noi singurei.
  2. Să aibă doi dezbatanți de primă mână (nu mai mulți, că se diluează discuția) sau două echipe (dar reprezentate de un singur vorbitor), care să îndeplinească următoarele condiții:
    – să creadă cu tărie în poziția pe care o susțin (spun asta fiindcă am urmărit pe net niște dezbateri despre avort și eutanasie în care medicii se lasă foarte ușor seduși de argumentele preoților; ori nu ăsta este scopul, ca unul dintre participanți să fie rușinat pentru opinia lui; scopul este un dialog ferm, de pe poziții de egalitate, în care tot ce contează sunt argumentele și harul retoric cu care vine fiecare de-acasă);
    – să stăpânească mijloacele argumentației și ale dialogului civilizat;
    – să fie spontani, dar să respecte, totodată regulile jocului;
    – să fie niște personalități reprezentative pentru tematica abordată.
  3. Să aibă o structură bine definită, atât pentru dezbatanți, cât și pentru public. Există mai multe modele de dezbatere și informație suficientă pe internet încât să vă opriți asupra unuia dintre ele. Mai jos aveți doar un exemplu.

    Mai sunt și altele. În română sau în engleză. Personal îmi plac foarte mult dezbaterile pe teme istorico-etico-religioase, cu personalități care iau parte în adevărate turnee de dezbateri: Bart D. Ehrman, Richard Dawkins, Christopher Hitchins etc. Le puteți urmări și folosi ca sursă de inspirație.
  4. Să aibă un moderator stăpân pe situație, care să pregătească dezbaterea, să intervină (dacă e cazul) și care să se asigure că toate lumea cunoaște regulile și le respectă.
  5. Să aibă o finalitate, adică o concluzie. Și aceasta să aparțină unui juriu (sau publicului, prin vot), care să decidă cine a câștigat dezbaterea. Știu că nouă, românilor, ne place să fim prieteni cu toată lumea, dar dacă regulile întâlnirii sunt clare de la bun început, adevăratul câștigător al dezbaterii nu este cel desemnat de juriu, ci publicul, care pleacă acasă mai deștept și mai informat decât a venit.

Și, la fel de important, cu o altă părere despre bibliotecă și ce are ea de oferit în schimbul banilor din taxe și impozite.

Bogdan Ghiurco

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s